Studierea culorilor în epoca contemporană are loc, de obicei, prin organizarea de grupuri de oameni care sunt supuși testelor de percepție a culorilor. Astfel de cercetătări au început să fie petrecute relativ recent, niște analize puternice fiind făcute de Brent Berlin și Paul Kay în cartea „Basic Color Terms: Their Universality and Evolution” (publicată în 1969).
În ce constă un studiu în acest sens? Participanților la studiu li se propune o paletă de culori și sunt rugați sau să numească culorile și nuanțele acestora sau să separe paleta în părți aparte (în culori). În acest sens, pe parcursul a mai multor decenii au fost analizate informații cu privire la faptul cum un popor sau chiar un continent sistematizează culorile. Cuvintele ce definesc culorile au fost împărțite în 2 mari categorii: culorile de bază și cele secundare.
Practic în orice limbă sunt de la trei până la șase categorii de culori de bază. S-a stabilit că, dacă în sistemul lingvistic sau cultural sunt 3 cuvinte de bază, acestea se referă în mare parte la culorile „alb”, „negru” și „roșu”, iar deseori „alb” și „negru” pot fi tratate ca „deschis la culoare” și „închis la culoare”. Dacă sistemul presupune 4 elemente, păi atunci, cel de-al patrulea se referă de obicei la culoarea „galben”. Dacă sistemul presupune 5 elemente, al cincilea se referă la culoarea „verde”. Doar în sisteme mai bogate cu un element poate fi întîlnită culoarea albastră.
William Gladstone (cel care avea să devină mai târziu prim-ministrul Marii Britanii) nota în 1856 că în textul operei „Odissea”1 nicăieri nu este pomenit vre-un obiect de culoarea albastră. În aceeași operă se spune că marea este de culoarea „vinului întunecat”. Această observație nu este întru totul adevărată — în operă este pomenită culoarea cornișei în curtea regelui Alcinoos. Am putea traduce denumirea acestei culori ca „albastru-întunecat”, „albastru-violet”. Cert este faptul că albastrul este pomenit mult mai rar decât culorile „alb”, „negru” și chiar mai rar decît „roșu” și „galben”.
Ironic în acest sens poate fi tratat tabloul lui Francesco Hayez (1791–1882) „Ulise la curtea lui Alcinoos”, unde unul din personajele ilustrate poartă pe brațe o tunică de culoare albastru-întunecat.
Conform expertului Guy Deutscher, culoarea albastră a început să fie mai des folosită în literatura antică egipteană, iar în textele timpurii în limbile indoeuropene, greacă, persană veche, sanscrit culoarea albastră practic nu este pomenită.
În japoneza veche pentru a desemna orice culoare diferită de culorile alb și negru erau folosite două ieroglife: „ao” 青 sau echivalentul „aoi” 青い; aceste ieroglife erau folosite pentru a descrie, în principiu, orice culoare. Mai târziu au început să fie folosite cuvinte pentru 4 culori: 赤 pentru roșu, 青 pentru albastru, 白 pentru alb și 黒 pentru negru; mai târziu au apărut 茶色 pentru cafeniu și 黄色 pentru galben. În japoneza modernă este folosit ierogliful „ao” 青 pentru a desemna culoarea albastră, dar împreună cu alte ieroglife poate desemna lucruri care nu sunt întru totul albastre. În genere, în japoneză culorile ce descriu anumite lucruri nu sunt descrise concret, ci mai mult sunt date explicații în privința lor. Astfel ierogliful „ao” 青 pentru albastru, pe timpuri mai mult specifica culoarea specifică obiectelor naturii.
De exemplu:
— „aoba” 青葉 — frunze nou-apărute, proaspete
— „oume” 青梅 — prune în proces de coacere, verzi
— „aona” 青菜 — legume cu frunze verzi
— „aotake” 青竹 — bambus verde
— „seinen” 青年 — tânăr (fără experiență)
— „aokusai” 青臭い adjectiv folosit pentru a descrie o persoană imatură, fără experiență.
S-ar putea de nu atras atenția aspura faptului că albastrul era așa de nepopular, căci în natură obiectele de culoare albastră sunt destul de rare. Sunt albastre unele flori, cerul și apa. Dar, să fim atenți, cerul și apa doar ne pare că sunt albastre.
De culoare albastră sunt ochii, dar s-a stabilit că acest lucru, de fapt, este o mutație. Cercetătătorul Hans Eiberg crede că inițial noi toți aveam ochii de culoare maro, iar mutația ar fi început în partea nordică a Mării Negre, fiind complicat de a stabili când ar fi început să aibă loc aceasta. Apropo, în rândul animalelor rareori sunt întâlnire mamifere cu ochii albaștri.
Dacă e să vorbim despre ochiul uman, el este compus din 3 senzori care reacționează la diferite lungimi de undă și constituie în ansamblu o figură tridimensională cu toate culorile văzute. Conceptul de culoare, în sine, poate fi împărțit în 2 părți: luminozitate și cromatică (colorit). Coloritul reprezintă „calitatea” culorii și este un concept aparte de luminozitate. Astfel, culoarea alb poate fi tratată ca o culoare luminoasă, iar suriul ca o versiune mai puțin luminoasă ca albul. Astfel, coloritul culorilor alb și suriu este identică, diferă doar luminozitatea.
În diagrama de mai jos este ilustrată legătura dintre culorile fizice pure (lungimile de undă) și culorile percepute de om la nivel fiziologic. Astfel, diagrama include toate senzațiile de culoare pe care le poate percepe o persoană. Ca rezultat, ochiul uman deosebește mai bine nuanțele în diapazonul verde și mai rău în cel albastru.
Diagrama poartă denumirea de CIE-1931, CIE reprezentând denumirea organizației Comisia Internațională pentru Iluminare (abreviată după denumirea în franceză), 1931 fiind anul când această diagramă a fost elaborată.
Se presupune că 10 mii de ani în urmă ochiul uman în genere nu vedea culoarea albastră.
Odissea a fost scrisă de rapsodul orb pe nume Homer în a doua jumătate a sec. VIII î.Hr și reprezintă una dintre cele mai vechi și renumite opere literare din mitologia antică. ↩
, 
