Buzz Aldrin, astronaut american (născut în 1930), este al doilea om după Neil Armstrong, care a pășit pe Lună. Acest eveniment a avut loc în timpul misiunii Apollo 11 pe 21 iulie 1969. Iată ce povestește el despre călătoria sa pe Lună și care sunt diferențele dintre mersul pe Lună și mersul atât de obișnuit pe suprafața terestră.
„Solul” lunar poate fi comparat cu talcul mărunțit. Stratul superior al solului e sfărâmicios, stratul următor, ce se află la o adâncime de 1,5 cm e mai dur, de parcă e amestecat cu ciment. Particulele acestui praf nu sunt nicicum legate între ele, diferența dintre solul de pe Lună și cel de Pământ e lipsa moleculelor de oxigen.
Atunci când calci pe acest praf, imprimeul tălpii se primește clar și nu-și pierde forma. Făceam pași și praful se ridica puțin deasupra solului, apoi cădea lent înapoi. Praful pe Pământ cade diferit. Praful lunar nu îl pot compara cu nimic altceva — într-un mediu lipsit de aer praful cade sincron, lucrul îngrozitor la prima vedere.
Mă strădui să relatez impresiile mele cu ajutorul cuvintelor, dar problema e că pe Lună toate lucrurile sunt diferite — nu pot fi comparate cu nimic din ceea ce am văzut mai înainte. Când ești pe Lună, în jurul tău e o liniște absolută, se aud doar sunetele din scafandru; bâzâitul pompelor ce-l alimentează. Nu este adevărat că-ți auzi răsuflarea — e o invenție de la Hollywood.
Mișcarea pe Lună are loc într-un mod deosebit. Cea mai bună metodă e să mergi cu pași rapizi, imitând galopul unui cal — doi pași mici și o săritură, doi pași mici și iar o săritură. Pe Lună e foarte greu să-ți menții echilibrul. E destul să te înclini în una din părți și riști să cazi jos. Dar e destul de ușor să-ți menții echilibrul, folosind picioarele ca puncte de sprijin. Omul se poate obișnui destul de repede cu suprafața lunară, pentru că gravitația slabă ușurează mersul. Acolo e bine. Vorbesc destul de serios.